Christine Angot or the Autofiction as Apneic Literature
Christine Angot ou l’autofiction comme littérature en apnée
Christine Angot sau autoficţiunea ca literatură în apnee
Alexandru MATEI
Université Lumina Bucarest
La communication ne passe plus que par la voix
(Communication is only effective through a voice)
Christine Angot, Inceste
Abstract
A new literary genre is theorised in the seventies in France, autofiction, which combines characteristics of autobiography (especially what is called the nominal pact, the fact the the first person narrative has the same name as the author’s) and of fiction (especially what is called symbolic conversion), in that the facts are not entirely realistic. There are in fact two kinds of autofiction : one which emphasizes on fiction (for instance a novel called Truismes by Marie Darrieussecq) and the other one whose interest resides on encoding the “author’s” voice. The last kind of autofiction, illustrated here by Christine Angot’s books published from early 90’s, has not been clearly defined by narratologists, because its definition requires a deeper commitment of scholars in social description that formalist literary studies are not able to give. The signification of this literature is not to be established by a post-romantic aesthetics, and one proof would be Christine Angot’s novel Inceste: a “her-story” told in direct speech, to which the reader listen more than he reads it. What is transmitted is more an emergency of talking underlining a forgotten force of literature: the “immediate” expression of a psyche, of a human energy. Is that literature or not? Is it “for real” or only a literary convention made to impress the reader and to suspend all “aesthetic judgment”?
Résumé
Un nouveau genre littéraire surgit dans les années 1970 en France, l’autofiction, qui associe des caractéristiques de l’autobiographie (notamment ce qu’on appelle pacte nominal, identité nominale entre le personnage-narrateur et l’auteur) et de la fiction (ce qu’on appelle « conversion symbolique », désignant le caractère invraisemblable de l’histoire racontée). Il y a de fait deux types d’autofictions : le premier qui met l’accent sur le caractère fictionnel (par exemple le roman Truismes de Marie Darrieussecq), et l’autre dont l’intérêt réside dans la codification de la voix de l’auteur. C’est ce second type d’autofiction qui n’a pas été nettement défini par les narratologues, parce que sa définition demande un engagement plus profond dans la sociologie littéraire, que les études littéraires formalistes ne sont pas capables de prendre. La signification de cette littérature n’a pas été décidée par une esthétique post-romantique : pour preuve, le roman Inceste de Christine Angot, une « histoire de femme » en discours direct, que l’on écoute plus qu’on ne la lit. Ce qui s’y transmet, c’est plutôt l’urgence de la parole sous-tendue par une force oubliée de la littérature : l’expression « immédiate » de la psyché, de l’énergie humaine. Est-ce de la littérature ou non ? Est-ce « vrai » ou bien n’est-ce qu’une convention littéraire manifestée afin d’épater le lecteur et de mettre en suspens son « jugement esthétique » ?
Rezumat
Un nou gen literar, autoficţiunea, a luat naştere în anii 1970 în Franţa, îmbinând caracteristici ale autobiografiei (în special ceea ce se cheamă pact nominal, identitate nominală între personaj-narator şi autor) şi ale ficţiunii (ceea ce se cheamă „conversie simbolică”, desemnând caracterul neverosimil al istoriei povestite). De fapt, există două tipuri de autoficţiune : primul pune accentul pe caracterul ficţional (de exemplu, romanul Truismes de Marie Darrieussecq) şi celălalt este interesat de codificarea vocii autorului. Acest al doilea tip de autoficţiune nu a fost clar definit de naratologi, deoarece definiţia sa necesită un angajament mai profund în sociologia literară, pe care studiile literare formaliste nu sunt capabile să şi-l asume. Semnificaţia acestei literaturi nu a fost decisă de o estetică post-romantică: ca dovadă, romanul Inceste al Christinei Angot, o „istorie a femeii” în discurs direct, pe care o ascultăm mai mult decât o citim. Ceea ce se transmite aici este, mai degrabă, urgenţa vorbirii, subliniind o forţă uitată a literaturii: exprimarea „imediată” a psihicului, a energiei umane. Este aceasta literatură sau nu? Este „adevărat” că e vorba doar de o convenţie literară manifestată pentru a impresiona cititorul şi de a-i suspenda „judecata estetică”?
Key-words: autofiction, Christine Angot, narratology, expression
Mots clés: autofiction, Christine Angot, narratologie, expression
Cuvinte cheie: autoficţiune, Christine Angot, naratologie, exprimare